Mi-e sufletul plin de tine şi nu mi te pot scoate de acolo cu nici un chip; această stare de fapt mă bucură şi mă îngrozeşte în acelaşi timp.

Am îngenuncheat, neputincioasă, cu faţa spre cer, întrebându-l pe Dumnezeu de ce nu mă poţi iubi îndeajuns. Te-am anatemizat, te-am hulit printre lacrimi fierbinţi – şi tot eu te-am slăvit.

Am retrăit toate clipele în minte, la nesfârşit, una dupa alta, în efemeritatea lor.  Le-am revăzut sub lupă, aşa cum un bijutier îşi şlefuieşte diamantele.

Am analizat fiecare greşeală, fiecare tăcere, fiecare vorbă spusă aiurea, sub imperiul mâniei…dorindu-mi cu ardoare să le pot îndrepta, să le pot exprima atât cât pot eu mai bine – fiindcă ştii, la urma urmei, cum să priveşti în sufletul meu.

De ce am început ? De ce ne-am oprit ?

Ca un zeu în măreţia lui, rămâi de neclintit în ciuda a toate.

Şi totuşi, nu ne părăsim cu adevărat niciodată, pentru că ne rupem unul de celălalt atât de rece.