Category: Scribblings

Why I am a feminist (and not, at the same time)

Why I am a feminist (and not, at the same time)

Was reading the other day a book on modern feminism and it just occurred to me that my father was a feminist in essence.

I always felt it, I just did not realize it at the moment.

Why so ?

Because he always used to tell me that I should aim to be an independent woman, to fight for what I want, to make it happen.

He was a firm believer that if you set your mind to it, you can achieve it – no matter how hard it might seem. Nothing is impossible.

And that a woman should strive to ensure her independence, so as not to depend on a man.

In this sense, he was a true inspiration to me – and a feminist in the good sense, not exaggerating things.

How unusual, some might argue, for a man to be a feminist.

Because nowadays I see that on this topic, some express some rather distorted views.

To me, feminism should be more about accepting (and embracing) the differences between men and women, trying to work better together, to achieve things. And women should embrace their feminine side.

Of course, they should also be assertive and realize their strength, abilities and qualities – and express them, but not aggressively. Aggression leads nowhere.

I feel however reassured that we are going in the right direction and making progress, seeing all the initiates and amazing work women have done so far.

So I am optimistic about the next thing to come – we are slowly shifting the patriarchal paradigm.

Just some quarantine thoughts

Just some quarantine thoughts

Am stat ceva timp sa cantaresc toata situatia asta recenta in care ne gasim cu totii – am zis ca e mai prudent sa fac un efort sa astept sa vad cum decurge toata treaba inainte sa imi formez o parere.

Mi se pare ca a fost putin mai greu la inceput, pana m-am obisnuit cu situatia – acum parca nu mai asa deranjant. Cumva, imi confirma teoria conform careia omul chiar se obisnuieste cu orice…(o fi bine, o fi rau…?).

Cred ca in cazul de fata, e de bine – it’s called resilience.

Stiti glumele alea cu “asta era stilul meu de viata si inainte sa vina carantina ?” – asa si eu, si toti introvertii out there.

Noi ne facem de lucru si in interior si nu ne plictisim acasa, ba chiar din contra.

E posibil sa faci absolut orice acasa in ziua de azi – sa citesti, sa inveti ceva nou, sa te uiti la filme, seriale, chiar si piese de teatru online, sa ai (aproape) orice livrat intr-un interval rezonabil, sa faci miscare, sa lucrezi (cu mici exceptii), sa asculti muzica, sa gatesti, sa socializezi (nu face-to-face,but still – tehnologia chiar ne ajuta).

Cred ca singura limitare ar fi lipsa libertatii de a iesi si de a te plimba, de a calatori. Aici recunosc ca am putin de furca, insa incerc sa raman optimista ca in curand vom putea face si asta.

Imi pare totusi ca lumea nu si-a pierdut speranta ca vom reveni la cursul normal de dinainte –  e doar o chestiune de timp.

Cum se tot spune recent, important e cu ce ramanem dupa aceasta experienta, ce invataminte sau tendinte vom corecta. Personal, aleg sa o vad ca pe o oportunitate.

Poate si altii vor profita de acest moment de claritate.

Keep the hope.

 

1

1

Draga tati,

 

Mi-e dor de tine.

Tare dor.

Aseara ar fi trebuit sa zbor acasa de Craciun. Sa ma asteptati la aeroport, cum faceati de obicei. Sa ma strangi in brate si sa ma mangai pe cap si sa mergem cu masina o ora, vorbind felurite. Sa petrecem Craciunul si Revelionul impreuna si sa incepem noul an…

Am aprins o lumanare si m-am rugat pentru tine.

E straniu, serile trecute ma gandeam ca esti acolo si ca ti-e frig…era o seara rece si cetoasa. Si apoi…

Stii, nu e corect. Nimic din toate astea nu e corect. Cand ma gandesc la asta, simt toata furia aia cum mi se ridica din stomac din nou si imi vine sa arunc cu ceva cu toata forta.

Ma intreb cum rezista oamenii in fata pierderii. Ce coping mechanism are fiecare.

Dupa care ma gandesc ca nu mai are sens sa ma intreb.

M-am gandit sa iti scriu. Poate ajuta. Poate nu. Oricum, asta am simtit ca trebuie sa fac. Sa te simt cat de cat aproape. Sa simt ca nu ai plecat de tot…

Sunt fericita in sfarsit. Simt liniste, pace, impacare. Dragoste. Foarte multa dragoste. Si sunt recunoscatoare pentru asta, pentru ca stiu cat e de rar sa simti asta cu adevarat.

Privesc spre noul an cu incredere si speranta.

In ciuda a tot si a toate.

 

Cu drag,

 

Silvia

 

 

Fast Rewind

Fast Rewind

Mi-au cazut ochii zilele trecute absolut intamplator pe o poza de-a mea dintr-o excursie din clasa a 4a cu colegii.

Si ma gandeam (ce straniu!…) sa ma vad cu ochii de acum – atunci.

In lumina evenimentelor recente – atunci.

Deruland inapoi – atunci.

Cine ar fi stiut cate ma asteptau de fapt…

Draga tati,

 

Imi pare rau ca nu am apucat sa ne luam la revedere asa cum trebuie, ca doi buni prieteni ce eram.

M-ai invatat multe necesare pentru viata asta; sa am principii si sa tin la ele; sa fiu un om bun si sa fac bine, atat cat se poate; sa tin fruntea sus mereu; sa nu astept nimic de la nimeni si sa lupt pentru ceea ce vreau.

Cele mai interesante discutii despre viata, istorie, politica si religie cu tine le-am avut – niciodata nu ma plictiseam sa vorbim. Imi vor lipsi discutiile astea, la o cafea, pe canapea.

Si cele mai bune glume – tu le aveai mereu acolo pregatite. Erai sufletul petrecerii.

Toata lumea isi aminteste cu drag de tine – prieteni, colegi. Toti mi-au spus ca mereu aveai o vorba buna pentru fiecare, un zambet larg si cum vorbeai atat de frumos despre noi – mi s-a rupt inima cand i-am auzit…era atat de frumos si de trist in acelasi timp…

Ai lasat un gol imens acum ca ai plecat asa repede, pe care nimeni nu o sa poata sa il umple…insa amintirile nu mi le poate lua nimeni.

Nici nu vreau sa ma gandesc cat de frica ti-a fost probabil, singur acolo…mi-as fi dorit atat de mult sa pot sa te ajut cumva…

Sper doar ca esti intr-un loc mai bun si ca ne vom revedea candva…si mai sper ca ai gasit lumina si esti impacat, asa cum pareai sa fii…

 

Te imbratisez,

 

Silvia