Cineva mi-a spus odata ca ma pricep la scris.

Asa ca m-am decis sa scriu.

Sa continui sa scriu.

Sa las cuvintele sa se reverse din mine.

Ok, so.

Demult voiam sa scriu despre un subiect controversat, inca, poate, considerat tabu. Sau trecut sub tacere, Sau in orice caz, nu mentionat cand faci smalltalk. Sau nu cu oricine.

Dar am sa imi asum riscul, pornind de la premisa ca in anumite cercuri, acest lucru este firesc si benefic, nu tabu. Si mai ales, extrem de relevant in contextul actual.

Asadar, voiam sa scriu despre terapie si perspectiva mea asupra ei, modul in care o percep eu.

Terapia chiar te scoate din zona de confort!

Da, afli chestii noi despre tine (si ceilalti), dar uneori tot acest proces este atat de greu.

Ma lovesc de niste intrebari uncomfortable de-a dreptul.

Si nici macar nu ma astept la asta!

Pentru ca, de cele mai multe ori, nu sunt pregatita pentru asta. Nu ma astept la asta.

Ma trezesc aruncata direct in valtoare! Fara colac, fara nimic.

Tocmai de aceea, uneori, tot procesul asta terapeutic e atat de greu. Emotional. Obositor. Epuizant.

Oare, merita ?

Da, merita.

Pentru ca nu exista scurtaturi cand vine vorba de tine. Si de ceilalti.

Trebuie sa treci prin foc si sabie.

Trebuie sa treci prin infern.

Trebuie sa treci prin padurea deasa si intunecata, fara lanterna, fara sabie, doar cu mainile goale.

Fara busola, fara ghid, fara ajutoare.

And sometimes, just sometimes, it’s difficult as fuck.

Dar iti dai seama ca merita cu prisosinta si ca nu exista alta cale.

Trebuie doar sa mergi inainte cu credinta, sa perseverezi si sa speri ca vei ajunge la lumina.

Si la tine.