Mereu mi-au placut dupa-amiezile de duminica, iarna.

Cand nu e nimeni pe drum.

Incremenirea aia specifica.

A copacilor.

A intregii naturi.

Cand nici pasarile nu mai canta.

Cand toata lumea e pe la casele lor.

Cumva, atunci am senzatia ca ar putea sa inceapa sa cada fulgii de nea, asa, usor usor – ca si cum ar fi cel mai firesc lucru de pe pamant.

 

P.S.: Cafeaua calduta e cea mai lame: nici calda, nici rece. Senzatia de in between e pur si simplu intolerabila.

P.P.S.: Mai tii minte cand am oprit timpul in loc ?